Județul Bistrița-Năsăud: scurt istoric

Divertisment

Vestigii materiale din Paleoliticul superior (40 000-10 000 î. Hr.) au fost descoperite pe actualul teritoriu al județului Bistrița-Năsăud, la Mintiu și Cepari (unelte din piatră și silex).

Mai frecvente sunt, însă, urmele de locuire din Neolitic (mileniile 5-4 î. Hr.), identificate în arealul localităților Bistrița, Slătinița, Archiud, Năsăud, Șintereag, Coldău, Chiochiș ș.a., unde s-au găsit resturi ceramice, unelte din piatră și silex (topoare, lame, buzdugane), vetre de foc etc.

Începutul celei de-a doua Epoci a fierului (450 î. Hr. — sec. 1 d. Hr.), denumită Epoca La Tene, caracterizată prin dezvoltarea meșteșugurilor și a comerțului, precum și prin afirmarea elementului autohton dac pe meleagurile județului Bistrița-Năsăud, este marcată printr-o serie de descoperiri de așezări și locuințe omenești cu inventare bogate la Bistrița, Sânmihaiu de Câmpie, Archiud, Sărățel, Ardan, Feleac, Arcalia ș.a.

Urmele stăpânirii romane au fost identificate în apropierea graniței de Nord a Daciei, apărată de castrele de la Ilișua, Orheiu Bistriței, Livezile ș.a.

În urma celor două războaie de cucerire a Daciei de către romani în anii 101-102 și, respective, 105-106, o parte a Daciei a fost transformată în provincie romană.

Potrivit descoperirilor arheologice, în această zonă a Transilvaniei, granița Imperiului Roman era fixată pe linia Cășeiu (jud. Cluj) — Ilișua — Spermezeu — Zagra — Năsăud — Livezile — Orheiu Bistriței — Domnești — Monor și Brâncovenești (jud. Mureș), astfel că o bună parte din teritoriul actualului județ Bistrița-Năsăud a rămas în afara acestei granițe, continuând să aparțină dacilor liberi.

Populația daco-romană și, apoi, românească din această zonă a continuat să viețuiască fără întrerupere și după retragerea armatelor și administrației romane (în perioada 271/275), constituindu-se în obști sătești și în formațiuni prestatale care vor continua să existe și după cucerirea Transilvaniei de către regatul ungar, cât și după integrarea în aceste locuri a populației de origine germană în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Perioada în care poporul român apare pe deplin constituit este ilustrată de vestigiile descoperite la Bistrița, Archiud, Șintereag, Fântânița, Șirioara ș.a., unde s-au identificat locuințe de suprafață, ceramică autohtonă, necropole de înhumație, cetăți etc. La sfârșitul secolului al XII-lea încep să apară primele atestări documentare ale unor localități, printre care, în 1172-1173, este menționat satul Șieu-Sfântu (cu numele Villa Igalia), iar în prima jumătate a secolului al XIII-lea, documentele vremii amintesc de existența districtului săsesc (Districus saxonicus) cu 23 de așezări, situate în apropierea localității Bistrița, și a districtului românesc numit Districus Rodensis sau Districus Valahorum (cunoscut mai târziu, în secolul al XV-lea, sub numele de Vallis Valachalis sau Țara Năsăudului).

Teritoriul județului de astăzi a suferit mari distrugeri provocate de invazia tătară din 1241, cele mai mari pagube înregistrându-se în localitățile Bistrița, Rodna, Beclean ș.a.

Localitatea Bistrița, centrul de gravitație al zonei înconjurătoare, apare amintită documentar, prima oară, la 16 iulie 1264, apoi devine oraș (civitas), în 1349, și obține dreptul de a organiza târguri anuale, în 1353. Perioada de mare prosperitate a orașului Bistrița s-a înregistrat în secolele XV-XVIII, ca urmare a schimburilor comerciale foarte intense cu orașele moldovenești.

La începutul secolului al XVIII-lea, în timpul Răscoalei curuților (1703-1711), locuitorii de pe valea Bârgăului s-au alăturat acestora, mai ales cu prilejul asediului orașului Bistrița (27 iunie 1704), fapt ce le-a atras ulterior aspre sancțiuni din partea magistratului bistrițean după înfrângerea răscoalei.

Un moment important în istoria județului Bistrița-Năsăud l-a constituit militarizarea acestor ținuturi prin înființarea la Năsăud, în 1762, de împărăteasa Imperiului Roman de Națiune Germană și regină a Ungariei și Cehiei, Maria Tereza, a Regimentului II românesc de graniță, care cuprindea 44 de sate românești de pe văile Someșului, Bârgăului și Șieului. Mulți dintre țărani au refuzat să presteze jurământul de înrolare în acest regiment.

Totuși, în perioada cât a existat Regimentul II de graniță (desființat în 1851) grănicerii, care purtau numele de ”cătanele negre”, s-au afirmat ca buni și viteji ostași pe câmpurile de luptă ale Europei, culminând cu bătălia de la Arcole (14-17 nov. 1796), din Nordul Italiei, unde mulți dintre ei au căzut eroic în luptele dintre armatele comandate de Napoleon Bonaparte și cele austriece conduse de feldmareșalul J. Alvinczy, încheiate cu Victoria lui Napoleon.

În 1851, guvernul imperial de la Viena hotărăște desființarea regimentelor grănicerești din Transilvania, între care și pe cel năsăudean. Pe fondul determinării țăranilor români și a marilor probleme din interiorul Imperiului habsburgic, Curtea de la Viena aprobă la 24 martie 1861 înființarea Districtului autonom românesc al Năsăudului, format din cele 44 de comune grănicerești de pe văile Someșului, Șieului și Bârgăului.

În perioada existenței Districtului (1861-1876), a fost înființat Liceul românesc din Năsăud și fondurile grănicerești năsăudene, care alături de alte școli și asociații culturale, au promovat sentimentul național, prin dezvoltarea culturii românești.

Actualul teritoriu al județului Bistrița-Năsăud a fost, deseori, martorul unor însemnate mișcări sociale, printre care se remarcă răscoala țărănească din 1514, condusă de Gheorghe Doja, răscoala din 1784-1785, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, acțiunile revoluționare din iunie 1849, acțiunile întreprinse pentru înfrângerea armatelor austro-ungare și crearea statului național unitar român (1918), amplele manifestații de protest împotriva Dictatului de la Viena (din 30 august 1940), organizate în 8 septembrie 1940 la Bistrița etc.

La 4 noiembrie 1918, în cadrul unei mari adunări organizate la Bistrița, a fost înființat Consiliul Național Român al Comitatului Bistrița-Năsăud, având ca președinte pe memorandistul Gavrilă Tripon și, paralel cu acesta, Garda Națională Română.

În aceeași atmosferă s-a desfășurat alegerea celor 12 delegați pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Vestea Dictatului de la Viena, prin care România era obligată să cedeze Ungariei horthyste nordul Transilvaniei, un teritoriu de circa 43 mii kmp, între care și teritoriul actual al județului Bistrița Năsăud, a produs o profundă indignare în sufletul românilor. ”Nu ne vine să credem — scria un ziar al vremii — că este cu putință! Ardealul rupt în două; Ungaria vecină cu Moldova; vama — frontieră la 22 km de Brașov; Maramureșul voievozilor descălecători de țară, Clujul, podoaba tânără a culturii noastre; Năsăudul grănicerilor, miile de sate curat românești, una din cele mai vrednice și mai viteze țărănimi ale neamului nostru, rămasă, de mâine înainte, dincolo de un hotar străin. Nu ne vine să credem!”.

În timpul luptelor pentru eliberarea Transilvaniei, populația din comunele Urmeniș, Șopteriu, Visuia, Coșbuc și Salva au sprijinit armatele române, asigurând alimente și apă pentru soldați. La eliberarea Transilvaniei și apoi a Ungariei, Austriei și Cehoslovaciei au luat parte peste 1.400 de soldați și 170 de ofițeri năsăudeni.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *